#AgingGracefully,  Viaţă şi gânduri

Ce am câştigat (şi ce am pierdut) odată cu înaintarea în vârstă

Când mi s-a conturat în minte ideea acestui articol voiam să-l denumesc Ce câstigăm odată cu înaintarea în vârstă. Dar mi-am dat seama repede că ceea ce câştigi (ca şi ceea ce pierzi) odată cu vârsta este o chestiune strict personală.

Aparent, pe măsură ce îmbătrâneşti nu câştigi mai nimic, cel mult durerile de spate, cum ar spune cineva foarte drag mie 🙂

De pierdut, însă, poţi să pierzi multe, de la netezimea pielii şi elasticitatea articulaţiilor până la amintiri şi intensitatea emoţiilor.

Aşa încât voi vorbi aici doar despre mine şi despre ce am câştigat odată cu trecerea anilor. Şi despre un lucru pe care l-am pierdut şi de care nu-mi pare rău câtuşi de puţin.

Acceptarea corpului meu

Nu ştiu dacă există multe adolescente care să fie mulţumite de corpul lor şi de felul cum arată. Chiar dacă în anii ’75-’85 ai copilăriei şi adolescenţei mele nu exista presiunea mediatică şi socială uriaşă pe care o resimt fetele de azi, motive să nu-ţi placă de tine se găseau din belşug.

Mie de exemplu, nu-mi plăcea nasul meu. Uram forma sa uşor acvilină pe care o vedeam coroiată de-a dreptul şi îmi doream fierbinte să fi fost mai mic şi cârn ca al păpuşilor. Îmi amintesc cum mă uitam în oglindă împingându-i vîrful în sus şi stând aşa minute în şir, cu speranţa că îşi va modifica forma măcar niţel 🙂

Nici pleoapele nu-mi plăceau, mi-aş fi dorit nişte orbite pronunţate ca ale lui Marlene Dietrich.

Mai târziu, ca tânără femeie, am devenit neplăcut de conştientă de faptul că am şoldurile late. Mi se spusese de multe ori “eşti frumuşică dar defectul tău e că ai fundul mare” aşa încât devenisem obsedată de ideea de a-l ascunde. În facultate şi mult după aceea aproape că nu am purtat pantaloni, iar atunci când purtam, aveam grijă să-mi aleg modele largi (erau anii pantalonilor lejeri, cu pense în faţă) şi să-i port cu sacouri lungi care să-mi acopere zona infamă 🙂

Iar acestea sunt numai două exemple din multele lucruri pe care le-am urât la corpul meu în decursul anilor de tinereţe, când eram de fapt, suplă şi arătam mult mai bine ca acum.

Acceptarea şi chiar aprecierea corpului meu a venit treptat, pe nesimţite, odata cu trecerea timpului. Am început să mă gândesc la corpul meu ca la un prieten vechi, care are, desigur, şi defecte, dar care nu m-a trădat niciodată şi căruia îi pot vedea acum şi calităţile.

Răbdarea

Sunt mai mult decît uimită astăzi, când mă surprind gândindu-mă că ar trebui să aştept momentul potrivit pentru a face un lucru sau altul. Pentru că o astfel de idee nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap în tinereţe.

Am fost mereu un temperament iute, cu o formidabilă capacitate de a mă înfuria şi de a reacţiona exagerat la stimuli.  Orice conflict, mic sau mare, trebuia tranşat pe loc şi de preferat, în favoarea mea.

M-am schimbat. Am învăţat să am rabdarea de a întelege situaţia, de a aştepta limpezirea propriilor mele gînduri, de a lăsa să treacă puţin timp pentru calmarea emoţiilor. Şi mai ales, am câştigat răbdarea de a-l asculta cu atenţie pe celălalt şi nu construindu-mi în minte argumentele cu care să-i demolez poziţia.

Modestia

De câte ori nu ni s-a întâmplat ca, citind despre sau văzând o situaţie în care cineva s-a comportat rău sau doar nepotrivit, să declarăm ritos “Eu n-aş face aşa ceva niciodată!

Sau invers, atunci când vedem o persoană care nu reuşeste să facă faţă unei situaţii să ne zicem cu satisfacţie “Eu aş rezolva asta imediat”, având în mânecă o duzină de soluţii ipotetice.

Am suferit şi eu de acest tip de aroganţă prostească. Dar în ultimii ani m-am tot gândit cât de puţin suntem în stare să ne punem în pielea celuilalt şi să înţelegem cu adevărat prin ce trece. Şi cât de simplu este ca dintr-o viaţă liniştită, sigură şi îndestulată, să emitem judecăţi despre oameni care trăiesc vieţi cu totul diferite.

Eu n-aş fi trădat niciodată”  sau “Eu n-aş fi acceptat niciodată să devin turnător” – când nu ai fost în închisorile comuniste sau şantajat de securitate.

Eu n-aş sta niciodată cu un bărbat care mă bate” – când nu ai fost în situaţia de a depinde material şi psihologic de cineva.

Eu aş face toate eforturile şi m-aş recupera imediat” – când n-ai suferit niciodată un accident care să te priveze de capacităţile fizice fundamentale.

De câte ori mai simt tentaţia de a emite asemenea judecăţi îmi spun: “Dar dacă Dumnezeu îţi face hatârul şi te pune în situaţia de a demonstra ce-ai face sau n-ai face?

Şi îmi aduc aminte că singurul fel în care pot să să mă raportez la încercările prin care trec alţi oameni este cu umilinţă. Nu ştiu cum m-aş fi comportat în închisoare, nu ştiu cât de curajoasă aş fi în faţa unui handicap sau unei boli majore. Nu cred că aş accepta un partener violent, dar nu le pot judeca în nici un caz cu superioritate pe femeile care nu reuşesc să scape din asemenea situaţii.

Viaţa e atât de complexă şi plină de neprevăzut încât, cred eu, nu poate fi privită decât cu uimire şi cu modestie.

Empatia

Capacitatea de a te pune în pielea celuilalt vine mână în mână cu modestia. Pentru că dacă ai reuşit să înţelegi cu adevărat prin ce trece omul din faţa ta, devine imposibil să-l mai priveşti cu aroganţă. Pentru simpul motiv că încercările lui pot fi oricând şi ale tale. Şi tu poţi suferi, şi tu te poţi îmbolnăvi, şi tu poţi fi rănit, jignit, neapreciat, trădat.

A spune că am învăţat să fiu empatică este exagerat. Pentru că este extraordinar de greu să te pui în pielea altcuiva cu adevărat. Poţi crede că înţelegi prin ce trece, dar e o înţelegere raţională, nu emoţională.

De fapt, am avut această experienţă profundă a înţelegerii depline a celuilalt o singură dată în viaţă şi a fost cu totul transformatoare. A fost ca o iluminare care mi-a modificat fundamental felul în care vedeam relaţia cu celălalt suflet şi care mi-a schimbat complet viaţa.

Chiar dacă a fost o experienţă unică, ce nu s-a mai repetat, am înţeles la nivelul cel mai intim că lucrurile pot fi privite şi din altă perspectivă iar acea perspectivă este la fel de validă ca a mea.

Chiar dacă sunt departe de a fi o persoană cu adevărat empatică, acum încerc ca atunci când am de-a face cu situaţii care mă contrariază, să nu mai judec cu atâta uşurinţă. Încerc, chiar dacă numai raţional, să mă pun în locul celuilalt, să desluşesc ce îl motivează şi să înţeleg semnificaţia acţiunilor sale.

Împăcarea cu mine însămi

Ştii vocea aia sâcâitoare care comentează în capul tău tot ce faci şi îţi critică fiecare mişcare? Când eram tânără, vocea asta nu mă părăsea nici o clipă. Era întotdeauna acolo ca să-mi reteze entuziasmul, să pună la îndoială motivaţiile mele, să râdă sarcastic de intenţiile mele bune.

A dispărut cândva, după 30 de ani, dar a lăsat în urmă tot felul de indoieli, de credinţe greşite, de temeri şi minciuni pe care mi le spuneam mie însămi.

Odată cu trecerea timpului şi întâlnirea cu omul căruia îi datorez cea mai mare schimbare din viaţa mea, odată cu multele cărţi de psihologie aplicată pe care le-am citit, cu orele nesfârşite de gânduri şi auto-analiză, relaţia mea cu mine s-a schimbat pe nesimţite.

Am aflat ce fel de om sunt, am reuşit să-mi privesc cu atenţie şi fără ură defectele şi slăbiciunile de caracter,  mi-am apreciat calităţile în lumina lor reală.

Am înţeles că cea mai mare greşeala pe care o pot face este să ascund de mine însămi lucrurile rele din interiorul meu, îmbrăcându-le în minciuni convenabile şi scuze.

Am învăţat să le privesc fără patimă, fără să încerc să le înfrumuseţez, acceptându-le aşa cum sunt, pentru că fac parte din mine. Nu are rost să le neg existenţa, după cum nu are rost să mă simt vinovată pentru ele.

Fireşte, nu sunt mândră de defectele, gîndurile urâte, emoţiile toxice şi tot ce înseamnă răul meu interior. Încerc, în fiecare zi să gîndesc mai bine, să simt mai bine, să fac lucrurile mai bine. E un proces. Încerc să nu mă mint că sunt mai bună decât sunt şi să nu cred despre mine că sunt mai rea decât sunt.

Pot spune, însă, că odată cu fiecare an care trece mă simt tot mai împăcată cu mine însămi. Nu mai vreau să demonstrez nimic, nimănui.

Trăiesc încercând să fac lucrurile cât de bine pot. Iar dacă nu reuşesc, ciuda pe care o resimt când greşesc se risipeşte repede şi îmi pot privi micile eşecuri cu umor şi cu speranţa că data viitoare o să iasă mai bine. Şi de obicei chiar aşa se întâmplă 🙂

Şi totuşi, pe lângă ceea ce am câştigat, există şi ceva ce am pierdut odată cu înaintarea în vârstă.

Dorinţa de a avea dreptate cu orice preţ

Ah, cum mă repezeam în controverse stârnite din te miri ce, arzând de dorinţa de a demostra că am dreptate. Cum argumentam, din ce în ce mai furioasă că nu-mi pot impune punctul de vedere. Şi cu câtă ciudă şi resentiment renunţam într-un târziu, când nu reuşeam să dovedesc că numai eu ştiu care e adevărul.

Această dorinţă nestăvilită de a avea dreptate a fost cât pe ce să ruineze cea mai importantă relaţie din viaţa mea.

Din fericire, acea revelaţie care m-a ajutat să văd lucrurile din perspectiva celuilalt, m-a făcut şi să înţeleg că nu există o dreptate unică. Chiar dacă punctele de vedere pot fi contradictorii, fiecare poate fi valid şi valoros pentru cel care îl susţine. Iar o relaţie, fie ea de dragoste, de prietenie sau de colaborare nu e un câmp de luptă în care unul dintre parteneri îl învinge pe celălalt, proclamându-şi victorios dreptatea.

Fireşte, asta nu înseamnă că nu am opinii, şi încă unele destul de ferme. După cum nu înseamnă că nu mi le susţin cu toate argumentele de care dispun. Dar oricât de aprinsă ar fi o discuţie, din sufletul meu lipseşte acum acea dorinţă arzătoare de a demonstra că am dreptate, de a-l pune la pământ pe interlocutorul meu.

În schimb există răbdarea de a-l asculta, curiozitatea de a-i afla punctul de vedere şi chiar disponibilitatea de a mă lăsa convinsă de el.

Iar dacă până la sfărşit argumentele celuilalt nu m-au convins şi am rămas la viziunea mea, sunt bucuroasă să accept că “we agree to disagree” şi să încheiem controversa fără supărare.

Am aflat, in fine, răspunsul la întrebarea “Ce preferi, să ai dreptate sau să fii fericită?” 🙂

Iată, dar, ce am cîştigat şi ce am pierdut odată cu înaintarea în vârstă. Această pace interioară este un dar nesperat pe care îl preţuiesc nespus şi pe care n-aş fi crezut vreodată că o să-l cunosc, în acei ani tulburaţi şi plini de îndoieli ai tinereţii mele.

Nu, n-aş vrea să mai am din nou 25 de ani. Preţuiesc prea mult echilibrul interior la care am ajuns acum, aceste lucruri pe care le-am câştigat cu multă frământare şi durere, ca să le schimb pe un trup suplu şi un chip fără riduri.

Articole pe care poate le-ai ratat

Cum să îmbătrâneşti cu graţie

5 sfaturi pentru femeile care vor să se simtă bine-n pielea lor

Cum să te îmbraci după 50 de ani

Summary
Ce am câştigat (şi ce am pierdut) odată cu înaintarea în vârstă
Article Name
Ce am câştigat (şi ce am pierdut) odată cu înaintarea în vârstă
Description
Impăcarea cu mine însămi, dorinţa de a avea întotdeauna dreptate
Author
Maxine Over 50

8 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *