#AgingGracefully,  Viaţă şi gânduri

De ce nu sunt minimalistă (şi probabil nu voi fi niciodată)

Aş spune că, din perspectiva româncelor peste 50 ani, minimalismul poate fi considerat o toană a suprasaturării occidentale, fiindca noi am trăit minimalist în anii 80-90 şi numeam asta… sărăcie!

Am primit acest comentariu percutant pe blog şi am fost uimită de cât de bine se potriveşte cu propriile mele idei.

Am tot citit, în ultima vreme, articole despre minimalism aparţinând unor femei pe care le urmăresc şi le admir. Cele mai multe fac elogiul stilului de viaţă minimalist şi vorbesc despre cât de fericite şi eliberate se simt având mai puţine lucruri.

Minimalismul este un trend care se manifestă în tot ce ţine de organizarea vieţii, de la amenajările interioare la alimentaţie, de la organizarea garderobei la felul cum îţi faci cumpărăturile şi produsele pe care le achizionezi.

De la un stil în arta decorativă minimalismul a devenit un stil de viaţă. Să consumăm mai puţin, să avem mai puţin, să rispim mai puţin, să economisim, să refolosim, să renunţăm la obiectele şi posesiunile inutile. Să trăim cu mai puţine obiecte dar de calitate mai bună. Mai puţine dar mai scumpe.

A devenit foarte popular odată cu carţile lui Marie Kondo care îţi recomandă să renunţi la majoritatea lucrurilor din garderobă şi din casă, păstrându-le doar pe acelea care “îţi aduc bucurie”. Vândute in milioane de exemplare, aceste cărţi au fost extrem de atrăgătoare pentru oamenii sătui de abundenţa occidentală.

Totuşi, pe mine stilul minimalist nu mă atrage, ba chiar aş spune că îmi trezeşte un anume disconfort interior.

Noi, cei crescuţi în comunism, cunoaştem foarte bine minimalismul. L-am trăit pe pielea noastră şi ne-a marcat definitiv copilăria şi tinereţea. Diferenţa e că în acele vremuri oamenii aveau puţin nu pentru că nu doreau să aibă mai mult ci pentru că nu aveau de unde să aibă mai mult, fiindcă toate lucrurile erau puţine.

Iar pentru unii ca mine, chiar şi acel puţin era, de multe ori, de neatins.

M-am născut în 1965 deci mi-am petrecut copilăria într-o perioadă relativ îndestulată a comunismului (zic relativ pentru că, de fapt, în comunism nu a existat niciodată o adevărată abundenţă).

Cu toate astea, am avut o copilărie, cum să-i zic – frugală, plină de lipsuri, săracă? Toate la un loc?

Mama mea, rămasă văduva la 25 de ani, cu două luni înainte de a mă naşte eu, nu s-a recăsătorit niciodată. Iar după naşterea mea, deşi ar fi putut cu uşurinţă să obţină un apartament de două camere cu chirie, a hotărât să facă o casă. O casă în toată regula, cu curte, cu etaj, cu beci şi pod. Şi a tot construit la ea vreo 10 ani.

Dacă ai 30 de ani, eşti într-un cuplu în care amândoi aveţi salarii decente şi ţi se pare greu să-ţi faci o casă, ar trebui să vezi cum e să faci una ca femeie singură, dintr-un salariu amărât de funcţionară.

Cu un sprijin minim din partea familiei, cu împrumuturi nesfârşite la CAR, la CEC sau colegi, aproape toţi banii mergeau la amenajarea casei. Toate obiectele cât de cât valoroase, mobilier, covoare, aragaz, frigider, televizor, toate au fost cumpărate prin credite plătite îngrozitor de greu.

De la primele mele amintiri de copil şi până spre liceu, vedeam în fiecare lună cum mama venea de la serviciu în ziua de salariu cu plicul cu bani, se aşeza la masă şi începea să-i împartă, notând pe plic: CAR – 500, Dora – 200, Ileana – 150, Mioara – 250… şi aşa mai departe până epuiza toate datoriile pe care le avea în luna aia. Mai rămâneau vreo 200 de lei cu care trebuia să trăim până la salariul următor.

Aşa stând lucrurile, nu-i de mirare că hainele erau ultimele lucruri pe care mama şi le-ar fi cumpărat pentru ea.

Se vorbeşte azi de garderoba capsulă: 15 piese cu care îţi poţi compune 70 de ţinute. Eh, amatori!

Mama a avut o “garderobă capsulă” formată din două fuste, două bluze şi o rochie pe care le-a purtat vreo 10 ani. O singură pereche de pantofi care era schimbată doar când nu se mai putea repara, o singură pereche de cizme pingelite în mod repetat şi un palton pe care, când a devenit prea uzat, l-a dat la întors.

Ăsta da minimalism, nu-i aşa?

Totuşi, copil fiind, eu am fost îmbrăcată decent, pe de-o parte pentru că, din puţinii bani care nu erau destinaţi casei, mama îmi cumpăra minimul necesar, iar pe de alta, pentru că primeam hăinuţe cadou de la sora mamei, mult mai înstărită decât noi.

N-am avut păpuşi sau jucării şi nici alte lucruri la care visam ca adolescentă: casetofon, blugi…

Am avut, însă, din belşug, cărţi, care erau singurul lux pe care şi-l permitea mama, şi singurul ei refugiu din calea unei realităţi atât de grele.

Revenind în prezent…

Îmi plac hainele, pantofii, genţile, accesoriile şi am o mulţime. O MULŢIME! 🙂

Desigur, renunţ periodic la cele care se degradează sau nu-mi mai vin bine, dar îmi face mare plăcere să cumpăr altele în loc. După o copilărie în care mi-am văzut mama îmbrăcată ani de zile cu aceleaşi haine amărâte, îmi place să mă pot îmbraca mereu în ţinute noi, dacă vreau.

Nu dau importanţă brandului şi nu aş plăti o sumă mult mai mare decât merită calitatea unui obiect doar pentru logo-ul său, oricît de interesantă ar fi povestea acelui brand.

Evident, de vreme ce nu mă interesează brandul, nu-mi cumpăr fake-uri, nici ieftine, nici scumpe. Nu mă interesează etalarea unui nume ci doar felul cum acea piesă se integrează în ţinutele mele.

Am în minte anumite valori maxime pe care le-aş plăti pentru piesele din garderobă şi nu le depăşesc. Nu am marote ecologice şi nu aş plăti un preţ de câteva ori mai mare pentru un produs numai pentru că e “green”.

Aşa stând lucrurile, prefer să-mi cumpăr 4 cămăşi albe de o calitate decentă, cu croieli diferite, la 100 de lei bucata, decât o singură cămaşă albă de 100 de euro de la un brand cunoscut şi/sau sustenabil. Vinul roşu pătează la fel, indiferent de preţul cămăşii 🙂

Pe de altă parte, nu îmi cumpăr niciodată haine din impuls şi doar pentru că sunt la reducere. Întotdeauna mă gândesc cum se va integra noua achiziţie în garderoba mea şi ce ţinute pot compune cu ea.

Spre deosebire de multe femei pe care o garderobă plină le împinge în l’embarras du choix şi le face să simtă că nu au nimic de îmbrăcat, eu ador să am o multitudine de posibilităţi din care să aleg.

Am trăit în vremea în care nu aveai alegeri. Acum, după mai bine de 30 de ani, continui să mă bucur când îmi deschid dulapul şi am 20 de fuste din care să aleg. La fel cum mă bucur când merg la magazin şi pot alege din 20 de feluri de îngheţată 🙂

Prin urmare nu, nu voi fi niciodată o minimalistă. Can you blame me? 🙂

Articole pe care poate le-ai ratat

De ce femeile peste 50 de ani din Romania sunt altfel

Cum să îmbătrâneşti cu graţie

Ce am câştigat (şi ce am pierdut) odată cu înaintarea în vârstă

Dacă articolul ţi-a plăcut recomandă-l şi prietenelor tale printr-un Share. Iar dacă vrei să afli când postez un nou articol, dă un Follow la pagina mea de Facebook: https://www.facebook.com/shopping.cu.maxine/

Summary
De ce nu sunt minimalistă (şi probabil nu voi fi niciodată)
Article Name
De ce nu sunt minimalistă (şi probabil nu voi fi niciodată)
Description
Noi am trăit minimalist în comunism şi numeam asta...sărăcie.
Author
Maxine Over 50

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *