Primăvara vrajbei noastre
Bine v-am regăsit, dragi prietene, în acest tulburat început de primăvară.
O primăvară pe care abia o aşteptam, cu speranţa că ne va aduce libertatea ieşirii din pandemie. Dar iată că, în schimb, ne-a fost adus războiul.
Lângă noi o ţară se luptă pentru supravieţuirea ei, au loc distrugeri, moarte, suferinţă.
Oameni care îşi părăsesc casele şi toată viaţa lor, fugind din calea războiului cu copiii în braţe. Alţii care luptă cu dinţii să-şi apere ţara şi care rezistă, cu un eroism pe care nu-l mai credeam posibil, în faţa trupelor invadatoare.
O solidaritate incredibilă din partea românilor, care îşi îmbrăţişează fraţii ucrainieni şi îi ajută în toate modurile posibile.
Şi chiar dacă mai lent şi cu şovăieli, ţările democratice făcând front comun în faţa agresiunii lui Putin şi sprijinind în acelaşi timp lupta ucrainienilor cu armament şi fonduri.
Am urmărit, în ultimele 5 zile, sute de articole, analize, postări şi înregistrari video care vorbesc despre război, despre curaj şi eroism, despre tiranie şi cruzime dar şi despre compasiune şi solidaritate.
Şi am înţeles un lucru.
Răul nu este atotputernic
Când am citit primele ştiri despre invazia Rusiei mi-am zis: “Dumnezeule, în două zile ajung la graniţa noastră. Cum s-ar putea lupta Ucraina cu acest colos?”
Apoi, însă, am aflat alături de întreaga lume, despre rezistenţa incredibilă a ucrainienilor, despre felul cum s-au mobilizat şi ţin piept unei armate net superioare, despre eroismul şi curajul lor.
Ceea ce se întâmplă în aceste zile în Ucraina nu este numai o luptă pentru apărarea propriei ţări ci are o semnificaţie mai profundă.
Este dovada că dacă i te opui, răul poate să dea înapoi, iar uneori poate să fie chiar învins. Poate că nu definitiv, căci asemenea unei hidre, pentru fiecare cap tăiat îi cresc în loc altele 10.
Dar chiar şi temporar, merită să-l împingem către marginile existenţei. Merită să luptăm împotriva răului din jur şi a răului din noi, chiar dacă victoriile nu sunt niciodată definitive.
Fiecare bine pe care îl facem, fiecare mică victorie împotriva răului pe care o obţinem e importantă. Pentru că toate aceste mici insule de bine se unesc şi formează un continent uriaş.
Pentru că în fiecare moment în care ai ales să fii bun, răul din lume scade niţel. Chiar dacă pare o scădere neînsemnată, ea există, totuşi. Şi cu cât vom fi mai mulţi cei care vom face acest lucru neînsemnat, cu atât mai însemnată va deveni schimbarea.
Ce pot face eu
Când a început războiul am avut pentru câteva zile un profund sentiment de irealitate pe care l-am recunoscut, pentru că l-am avut şi la începutul pandemiei, acum doi ani.
Dar dacă atunci a durat câteva săptămâni şi a fost însoţit de tristeţe, teamă şi dezorientare, acum l-am depăşit mult mai repede şi mi-am regăsit în bună măsură starea de spirit pozitivă.
Nu pentru că acum situaţia ar fi mai puţin periculoasă, dimpotrivă.
Alături de noi se desfăşoară un război în toată regula iar deţinătorul celui mai mare arsenal nuclear ameninţă cu folosirea lui.
În plus, această criză vine, fără nici un respiro, după cealaltă pe care nici n-am depăşit-o bine.
Obişnuiam să mă gândesc că pandemia este “războiul” generaţiei noastre. Iata că de fapt, a fost pandemia generaţiei noastre, războiul urma să vină.
Şi cu toate acestea, nu mă mai simt nici pe departe aşa de copleşită şi lipsită de direcţie ca atunci. Iar motivul este că ştiu ce am de făcut.
Am înţeles acum doi ani că, deşi în faţa tragediilor care ne înconjoară, stilul şi felul cum ne îmbrăcăm par cu totul insignifiante, lucrurile nu stau tocmai aşa.
Dincolo de ajutorul extraordinar pentru refugiaţi, dincolo de ştirile despre război, dincolo de ameninţări şi teamă, se desfăşoară în continuare viaţa obişnuită.
Aceleaşi femei care stau cu ochii pe telefon, laptop sau TV după cele mai noi ştiri sunt cele care îşi fac treaba la job, fac lecţii cu copiii, pregătesc cina sau fac curăţenie. Sunt obosite, stresate, se tem pentru ele şi familiile lor.
Într-o perioadă ca asta, plină de frământări şi nesiguranţă, aceste femei au nevoie, cu atât mai mult, de micile lor momente de deconectare, de eleganţă, de culoare şi de zâmbet.
Iată de ce, de mâine voi relua postările mele zilnice cu ţinute şi idei de stil, cu speranţa că, măcar pentru câteva minute, femeile care le citesc îşi vor uita teama şi îngrijorările.
Ştiu că nu-i mare lucru în comparaţie cu eforturile celor care coordonează ajutorarea refugiaţilor, de exemplu, dar este ceea ce pot şi ştiu să fac eu (cu excepţia donaţiilor pe care deja le-am făcut).
Nu putem fi cu toţii eroi, precum preşedintele Zelenski şi apărătorii Ucrainei dar cu siguranţă putem cu toţii să aducem în lume modesta noastră parte de bine.
Cu drag,
P. S. Ştiu că azi e mărţişorul şi culorile zilei ar trebui să fie roşu şi alb. Dar simt că singurele culori în care pot întâmpina această primăvară sunt cele ale Ucrainei – albastru şi galben.
Dacă articolul ţi-a plăcut dă-i un Like şi recomandă-l şi prietenelor tale printr-un Share. Iar dacă vrei să afli când postez un nou articol, dă un Follow la pagina mea de Facebook.
One Comment
Pingback: